1 - Pe Negel, la vale.
 |
| Pârâul Negel pe o hartă din anul 1894 |
Orașul Bacău este situat geografic
pe malul râului Bistrița, aproape de confluența sa cu râul Siret. Un mic afluent
al Bistriței, pârâul Negel, traversează de sute de ani orașul prin partea
sa de nord. Despre acest pârâu, descrieri geografice scrise în secolul al
XIX-leane destăinuie că pe culmea Pietricica, la vest
de orașul Bacău, se află „satul Negel din comuna Luizi-Călugăra (plasa Bistrița
de jos) care își ia numele de la pârâul Negel, pe care este așezat. În acest
cătun se numără (în anul 1895 n.a.) 14 capi de familie și 49 de suflete. Se
găsește la 2.000 de metri de reședința comunală cu școală… Negel se numește
pârâul care, de la satul Negel de pe culmea Petricica se îndreaptă spre nord și
apoi spre vest, unde desparte comuna Osebiții-Mărgineni de comuna
Călugăra-Mare, înconjură orașul Bacău, descriind o curbă pe la nordul său și se
varsă în Bistrița, mai jos de confluența pârâului Bârnat cu Bistrița. Pe el
sunt patru poduri.”[1]
Albia pârâului se desfășoară pe coama sudică a dealului „Măgura, vârf de deal,
care desparte pârâul Trebiș de pârâul Negel, pe hotarul comunelor
Osebiții-Mărgineni și Călugăra-Mare.[2]
Vecinul de peste dealul Măgura își colectează apele dintr-un bazin hidrografic
de 85 kmp[3].
Alte studii indică un bazin hidrografic de 184 kmp. „Trebiș, pârâul din plășile
Bistrița-de-sus și Tazlău-de-sus, care străbate comunele Slobozia-Luncani și
Mărginenii-Munteni, izvorăște în dealul Feiuca, curge de la vest la est și
aproape de confluența sa cu Bistrița, șerpuiește paralel cu râul, vărsându-se
în el mai jos de fabrica de lemnărie, la nord de Bacău, lângă care se află și
un pod pe dânsul. Acest pârâu, la obârșia sa se cheamă Trebișelu și numai după
ce se încarcă cu pârâiașele: Chetrosu, Vulpea, Rău, Dubașu,
Scursura-Șerpenilor, Sărat, Drăcosu, Roșca, Glodu sau Tocilițași Petrosu, pe
teritoriul comunei Luncani, ia numele de Trebiș apoi, se încarcă cu Cârligata
pe dreapta și se varsă în Bistrița sub numele de Bârnat.”[4]
Descrierea geografică realizată de Ortensia Racoviță surprinde situația
geografică din anul 1895 dar, onorabilul cetățean băcăuan al acelor ani,
primarul Costache Radu, a aflat și a consemnat faptul că: „A început şi judeţul
să zidească pe locul lui Verghi palatul administrativ. Pe acest loc era o casă
mică, ponosită, şi când ploua se strângea apa care nu avea loc de scurgere şi
stătea până ce înverzea. Pe acest loc spun bătrânii din bătrâni, trecea pârâul
Negel care venea dinspre Călugăra şi se vărsa în Bistriţa pe locul canalului ce
a rămas în urma mutării Negelului pe partea unde trece astăzi, şi care canal a
stat deschis pană în anul 1894. Spusele bătrânilor se adeveresc, căci
făcându-se săpăturile pentru temelia palatului, în partea de jos s-a săpat pană
la 10 metri ca să dea de pământ bun şi s-au găsit stâlpi şi grinzi de moară.”[5]
Mărturii și mai vechi susțin ideea că Negelul a avut chiar și un al
treilea traseu, mai scurt. Rezultatele cercetărilor efectuate pentru
descoperirea vechiului amplasament al bisericii catolice „Adormirea Sfintei
Fecioare Maria”, devenită catedrala Episcopiei Catolice de Bacău, înființată în
anul 1607, precum și a cimitirului aferent, consemnează[6]
prezența în zonă a râului Bistrița care se revărsa cu furie în zonă. Bărăția era localizată, în relatările misionarilor
din Moldova din secolul al XVIIlea, în zona de nord-vest a orașului,
în apropiere de „dealul Barați”. Preotul I.Gabor, în anul 1967, concluziona că
„bărăția și biserica Sf. Marii, lângă dânsa, era situată în partea de nord-vest
a orașului, pe vechea stradelă a Bucovinei, lângă vărsarea pârâului Negel în
Bistrița, loc marcat astăzi (1967 n.a.) de coborârea străzii Mioriței de pe
terasa superioară a Bistriței. […] La locul „Bărăției” și a catedralei
episcopale, cu scurgerea timpului, apele Bistriței s-au retras, formând o
terasă superioară. Drept urmare, vatra orașului s-a retras spre sud-est, spre
amplasamentul actual al centrului orașului. Episcopul Marco Bandulovich Bandini
spune în descrierea sa (din 1648 n.a.) că Bărăția din Bacău era lângă un „pârâu
adânc” care se știe că era albia Negelului.”[7]
Chiar dacă informațiile sunt contradictorii, ipoteza cursului Negelului pe
trasee diferite este plauzibilă.
2 - Podurile
și podețele peste pârâu.
Albia pârâului Negel constituia în secolul al XIXlea
hotarul de nord al comunei urbane Bacău, vecină fiindu-i moșia Leitenii care
ajungea și spre nord-vest până la Bărăție. În mod firesc, căile de legătură
rutieră cu alte localități moldovene constituiau și aglomerări ale
proprietăților imobiliare ale locuitorilor. Pârâul Negel stătea în calea
trecerii a două drumuri principale: cel către Piatra-Neamț, paralel cu albia
Bistriței și cel către Moinești, prin comuna Mărgineni. Două poduri de piatră
traversau pârâul, permițînd circulația negustorilor. După anul 1821, călugării
greci arendau locuri de casă pe moșiile mănăstirești și orașul a început să se
extindă și la nord de Negel. Legea de secularizare a averilor mănăstirești a
transferat dreptul de proprietate Primăriei Bacău. După anul 1846, an în care
Primăria a câștigat un proces cu boierul Greceanu Iancu, extinderea teritorială
spre nord a fost amplificată. Pe Câmpul Poștei (locul unde se schimbau caii
poștalioanelor pentru transportul călătorilor și corespondenței) s-a pus baza
pe care s-a dezvoltat mahalaua „calicimii”. Accesul către casele și atelierele
construite în zona Câmpului Poștei se făcea inițial din șoseaua spre
Piatra-Neamț, dar casele înmulțindu-se, locuitorii au impus autorităților
construirea unor poduri și podețe suplimentare, care să scurteze drumul de acces în mahala.
În fiecare primăvară și toamnă, Negelul și celelalte ape se umflau
și, dezlănțuite, dislocau podețele improvizate, blocau și apoi rupeau podurile
de lemn. La primărie se înregistrau anual cereri de reparații ale podețelor și administratorul
cumpăra lemn pentru reparații. Dintre numeroasele referate se remarcă unul din
22 noiembrie 1867 în care „îngrijitorul obiectelor primăriei” P. Ivanovici
notează: „Făcând observația la
podurile și podețurile ce sânt a Primăriei prin Oraș și prin Mahalale am găsit
pe la unele lipsă câteva podețuri și fiindcă în Primărie s-au mântuit grinzile
ce au fost destinate pentru asemenea poduri și podețuri, sub scrisul cu Onor
vine a înconștiința pe Onorabila Cameră și supus rog ca să binevoiască a regula
cumpărarea unei plute de grinzi pentru
repararea podețurilor.”[8]
Lupta administrației cu pârâul
Negel era aprigă și permanentă.
Adesea, podețele dispăreau după câteva zile. Ca urmare a unui
referat întocmit de același îngrijitor, primarul a dispus polițistului: „Deoarece
se fură din dulapii ce sunt puși la malul de la gârla Negelului pentru a nu se
dărâma malurile de la podul care merge spre Dl. Hociungu, veți constata cine ar
fi luat acei dulapi de la mal, să-i obligați de îndată să-i pună la loc și să-i
amendați pentru faptă, spre vegherea în viitor.”[9]
De regulă, polițiștii nu reușeau să depisteze hoții sau să afle unde
ar putea fi dosite lemnele, alte reparații nu se mai făceau și cetățenii erau
nevoiți să-și croiască drumul direct prin albia pârâului. Norocul lor era acela
că vara pârâul seca sau se chinuia să-și etaleze doar un firicel de apă în care
sălășluiau broaștele și se scăldau rațele și gâștele locuitorilor din zonă. După anul 1900, circulația atelajelor către și dinspre mahala s-a intensificat
semnificativ și podurile deveniseră fragile.
Printr-un referat adresat primarului C. Răileanu, la data de 12 mai
1893, inginerul comunei urbane anunța că podețul de pe strada Ocolul Vitelor
era stricat și solicita fonduri pentru reparație. În urma unei analize mai ample a nevoilor de deplasare a cetățenilor
din zonă s-a ajuns la concluzia că erau absolut necesare două noi poduri în
zonă, pentru a înlocui podețele șubrede și deteriorate. Prin ordonanța
primarului, nr.5845[10]
din 18 septembrie 1893, se anunța organizarea licitației publice pentru darea
în antrepriză a construcției a două poduri din lemn peste pârâul Negel, unul în
dreptul străzii Tirului, al doilea în dreptul străzii Poștei. Întrucât la licitație nu s-a prezentat niciun
constructor, secretarul primăriei, Theodor Cancicov, a anunțat reorganizarea
licitației pentru data de 27 noiembrie 1893. Caietul de sarcini al licitației
prevedea construcția podurilor cu folosirea de materiale noi, stâlpi-piloni din
stejar, consolidat cu cercuri de fier și platformă din scânduri groase de brad
uscat. Schița prevedea două deschideri cu un stâlp central.
Licitația a fost
adjudecată de singurul solicitant înscris, „lemnarul Gheorghe Tănăsescu din
Bacău”. Termenul de finalizare prevăzut în contractul încheiat în luna
decembrie a anului 1893 era de „două luni de la data semnării”. O iarnă cruntă,
cu viscole și multă zăpadă, s-a abătut asupra Bacăului și termenul a fost
prelungit. Cu eforturi considerabile și mobilizare de forțe, lucrările au fost
finalizate la mijlocul lunii aprilie a anului 1894 și podurile au fost
recepționate cu entuziasm, spre mulțumirea locuitorilor din cartierele
beneficiare.
 |
foto credit: DJBAN |
Ciclurile anuale ale viiturilor apelor Negelului s-au succedat an de
an, primăvara și toamna, erodând permanent stâlpii picioarelor de la podurile
construite. Traficul mereu în creștere al căruțelor, mai ales pe Strada
Tirului, combinat cu uzura provocată stâlpilor picioarelor podurilor de apele
agresive, a avut ca urmare șubrezirea serioasă a podurilor. Primăvara anului
1936 a fost fatală pentru podurile de lemn peste pârâul Negel. Inundațiile
înregistrate în acea primăvară au pus pe lista pagubelor înregistrate și
avarierea gravă a podurilor. În urma unei inspecții făcută de inginerul-șef al serviciului tehnic din primărie,
făcută în zona Negelului, concluziile sale au fost expuse într-un referat depus
la data de 19 mai 1936 și adresat primarului de atunci, Alexandru Cosner.
Inginerul-șef solicita aprobare pentru executarea lucrărilor de reconstruire,
cu prioritate, a podului din dreptul străzii Poștei, motivat de faptul că: „Podul
este ruinat și necesită grabnică refacere, cu atât mai mult că, aprobându-se de
către Dvs. lucrările de canalizare pe strada Ștefan cel Mare, tot traficul din
partea nordică a orașului va trebui să treacă pe acest pod.”[11]
Referatul menționa că în devizul lucrării era specificat faptul că: „Lemnăria
de stejar va fi furnizată de Primărie, din depozit, din lemnul dat de
Ministerul de Domenii pentru acest scop.” Considerată lucrare de urgență pentru
siguranța cetățenilor trecători prin zonă, refacerea podului a fost aprobată în
ședința extraordinară a Consiliului Comunal și mai mult, la insistențele
inginerului-șef, lucrările urmau să fie executate în regie proprie, de
meseriașii primăriei și cu materialele disponibile. Soluția s-a dovedit a fi
benefică și la data de 8 iulie noul pod a fost recepționat.
Încurajat de succes, inginerul-șef al comunei
urbane Bacău a solicitat la data de 27 iulie 1936, aprobare și pentru refacerea
podului ruinat din dreptul străzii Tirului. Proiectul prezentat era identic cu cel de la strada Poștei, cu trei deschideri care creșteau
rezistența mecanică a construcției.
 |
foto credit: DJBAN |
Referatul consemna că: „În prețul devizului nu sunt cuprinse
terasamentele, demontarea vechiului pod, lucrări care se vor face de către
personalul primăriei, precum și buloanele de fier necesare lucrării,
utilizându-se buloanele vechiului pod și completându-se cu altele noi ce se vor
confecționa la atelierele primăriei.”[12]
Executat de asemenea, în regie proprie, podul a fost recepționat în luna
octombrie a acelui an.
Din fericire, podul din aval față de cele două refăcute și
poziționat pe strada Bacău-Piatra nu a necesitat decât o reparație ușoară,
construcția sa din fier și piatră asigurându-i trăinicie. Acest pod era
construit pe proprietatea controlorului C.F.R., Vasile Gh. Paloșanu și
probabil, datorită acestui fapt a intrat în limbajul curent al băcăuanilor
drept „podul de la Paloșanu”, denumire atribuită și pieței din vecinătate.
Bine consolidate, podurile și podețele peste pârâul Negel au
rezistat încă o lungă perioadă de timp, martore ale istoriei băcăuane marcată
de cataclisme naturale și de consecințele vieții civice retrograde.
3 - Negelul,
încă un coșmar al băcăuanilor.
Cu o existență atestată documentar de peste șase secole, Bacăul a
cunoscut o permanentă evoluție în toate sectoarele vieții sale. Tranziția
localității de la stadiul rural la cel de târg și apoi de oraș s-a desfășurat
pe o lungă perioadă de timp. „În pofida paşilor făcuţi de administraţia locală
spre civilizaţia urbană de tip occidental, nota dominantă a oraşului a fost în
ton cu deprinderile balcanice ale locuitorilor săi. Deloc întâmplător,
habitatul urban a înregistrat, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război
Mondial, numeroase carenţe în ceea ce priveşte condiţiile de igienă şi starea
de sănătate a locuitorilor.”[13]
Marele flagel al Bacăului era mizeria. Ne putem cu greu imagina cum
arăta peisajul orașului în secolul al XVIIIlea sau următorul, atunci
când regulile de igienă și cele de conviețuire civilizată în societate erau
necunoscute. Străzile nepietruite și fără nicio formă de canalizare a apei,
erau depozite de praf la discreția vântului, spre a fi împrăștiat în toată
atmosfera. Apele căzute în timpul ploilor rămâneau băltind pe străzi și în fața
caselor, sursă de miros greu suportabil și de boli. Resturile menajere erau
depozitate în curți, straturi peste straturi, putrezind și îmbâcsind aerul. Pe
străzile comerciale, cu case fără curți mari, resturile menajere erau
abandonate dimineața la ușile prăvăliilor, cu speranța că va bate vântul și le
va ascunde în colbul străzii. Dimineața, conținutul olițelor era aruncat în
mijlocul străzii și mulți trecători riscau să-l primească în cap, aruncat de la
balcoanele caselor-prăvălie.
Primul regulament igienico-sanitar al urbei Bacău a fost întocmit și
aprobat în anul 1894, la inițiativa primarului Costache Radu. Locuitorii
orașului au acceptat să achite, sub forma taxei de salubritate, sume de bani,
folosite de primărie pentru a colecta și transporta gunoiul din curțile
particulare. Locul de depozitare a gunoiului era malul râului Bistrița și albia
pârâului Negel. Inundațiile provocate de râul și pâraiele orașului readuceau pe
străzi și în curți deșeurile aflate în albii.
 |
Zi de toamnă pe Strada Centrală, în fața Palatului Administrativ - anul 1905 |
Depozitarea primitivă a gunoaielor
din gospodăriile locuitorilor a provocat numeroase epidemii. În conformitate cu
legile sanitare, aprobate și completate pe parcursul anilor, sarcina de
supraveghere a aplicării măsurilor sanitare aparținea medicului comunal. Ajutat
de comisia de salubritate a urbei, medicul avea sarcina de a descoperi focarele
de infecție și de a le desființa, dar nivelul scăzut de educație sanitară a
băcăuanilor făcea sarcina imposibilă. Medicul se mulțumea să depună rapoarte de
constatare a abaterilor de la legislația sanitară și să propună emiterea de
ordonanțe ale primăriei pentru respectarea legilor. Medicul avertiza în
rapoarte că murdăriile aruncate prin șanțurile drumurilor, locurile virane sau
în pâraiele ce trec prin oraș puteau da naștere diferitelor boli contagioase,
dar rapoartele rămâneau doar în arhive.
O epidemie de scarlatină s-a declanșat, la sfârșitul
anului 1903, cu virulență în 13 orașe din țară și a provocat, în Bacău, decesul
a 2 persoane dintre cele 26 îmbolnăvite. Tristul eveniment a provocat reacții
ale administrației locale în sensul ordonării unor inspecții sanitare
periodice, urmate de sancționarea contravenienților.
Lipsa unor
investiții eficiente în sectorul sanitar făcea ca neregulile să fie perpetuate,
viața cetățenilor mergând înainte, cu asumarea riscurilor de îmbolnăvire.
Pârâul Negel rămânea, din nefericire, un depozit de deșeuri și un focar de
infecție pentru cetățenii din zonă, în primul rând. Ordonanțele prin care se „
interzicea cu desăvârșire” a se arunca în pârâu „păsări moarte și alte murdării”
sub amenințarea că „toți contravenienții vor fi trimiși în judecată și
pedepsiți conform codului penal” se înmulțeau, dar efectele erau neglijabile.
Aceeași atitudine de dezinteres în
aplicarea legilor și regulamentelor sanitare se manifesta și în instituțiile
publice. Condiţiile igienico-sanitare existente în majoritatea unităţilor de
învăţământ, pot fi surprinse şi prin intermediul descrierii grupurilor sanitare
din şcolile primare. Edificator este următorul pasaj din procesul-verbal,
încheiat de medicul oraşului, la finalul unei inspecţii efectuate la Şcoala de
Băieţi Nr. 3: „[...] Privăţile sunt foarte murdare, iar la una dintre ele
cimentul este stricat, fiind o bortă mare prin care un copil ar putea să cadă
oricând în hazna".[14]
Un raport al medicului comunal,
prezentat în primăvara anului 1921, semnala că: „Terenul din Piaţa Mică,
nefiind împrejmuit, este un veritabil focar de infecţie, dăunător sănătăţii publice.
Aici staţionează în permanenţă, zi şi noapte, căruţele locuitorilor ce vin în
oraş, producându-se băltoace de urină şi mormane de bălegar, iar locuitorii din
vecinătate depozitează în timpul nopţii gunoaiele din curţile lor.”[15]
Birjele, mijloace de transport
tradiționale în urbe, staționau supraaglomerând piețele și străzile în preajma
hotelurilor. Bălegarul care se aduna zilnic transforma locurile într-o masă de
noroi puturos, imposibil de traversat pe timp ploios. Curgeau către primărie
petițiile care semnalau neregulile. Una dintre petiții arăta că: „De la
internatul Liceului Ferdinand I se aruncă, în colţul din Nord, zoaie şi resturi
de mâncare; gardul fiind rupt, porcii şi câinii răscolesc acest gunoi infectând
aerul; latrina de la acest internat, aşa primitiv cum este construită,
debordează regulat materii în stradă"[16].
A fost nevoie ca un grup de turiști
germani, aflați în vizită la Bacău, să semnaleze primăria că: „În oraşul Bacău
se simte un miros greu, absolut insuportabil, de materii fecale!” pentru ca
medicul orașului să constate că sursa mirosurilor era o groapă imensă săpată
între liniile de cale ferată și cartierul C.F.R., utilizată de locuitori ca
depozit de gunoaie și deșeuri casnice, în absența canalizării din cartier. De altfel,
orașul avea în anul 1930, și mulți ani după, un singur W.C. public, aflat la subsolul benzinăriei de la Grădina
Publică.
 |
credit foto: dr. Liviu Vasiliu |
Starea de mizerie a orașului era întreținută și chiar
amplificată și de noroiul care ținea Bacăul sub un prelungit asediu. Primarul
de epocă, Radu Costache, a descris într-o monografie urbea pe care o păstorea
şi chiar dacă ne este greu, trebuie să acceptăm că: „La 1850 nu erau decât vreo
două străzi principale: Şoseaua Domnească făcută de Vodă Mihai Sturdza şi uliţa
mare; apoi vreo 3-4 mahalale zise boiereşti şi negustoreşti. Şi în ce hal erau
aceste drumuri! Când ploua mai cu seamă primăvara şi toamna, nu puteai merge pe
ele din cauza noroiului decât cu trăsura mai mult la pas, iar cei care umblau
pe jos aveau cizme cu turetci lungi. Cuvântul "botfort" (botte forte)
mai pe urmă s-a popularizat... Eram în clasa a III-a primară pe la 1853 şi voiam
să trec şoseaua pe la locul unde se află astăzi librăria domnului Mihai Vasiliu
şi
am rămas în noroi nemaiputând merge, până ce un om călare ce trecea pe acolo
m-a luat pe cal, dar ciubotele mi-au rămas în glod. La unii însă era folositor
glodul căci construiau case din el. Casele din oraş erau de asemenea în proastă
stare. […] Mai cu seamă pe uliţa mare, casele erau compuse din barăci mici, în
pământ, cu podeţuri înaintea uşilor şi cu muşchi verde pe acoperăminte.”[17]
 |
| Zi de toamnă pe strada Căsăpiilor (azi Pasajul Revoluției) - anul 1903 |
Decorul nu s-a schimbat prea mult
nici prin anii 1903-1904 dacă lecturăm pasajele scrise cu patos, şi patimă, de
Nicolae Ioarga. Cartea sa de călătorii „Drumuri şi oraşe din România” nu prea
îmbie la vizite prin oraşul nostru dacă citim, de exemplu, pasajul: „Stradele din mijloc sunt alcătuite
numai din prăvălii unsuroase, din peşterile umede, puturoase în care
„negustorul” sau „meşterul” aşteaptă sau lucrează; femeile dălăbăzate (moleşite
n.a.) poartă în braţe copii murdari cari urlă, pe cînd alţii se scaldă, pentru
a fi şi mai spurcaţi, în gunoaie şi în bălţi. Ei sînt birjarii, ei sînt hangiii
şi ospătarii, ei sînt croitorii şi ciubotarii, şi rotarii, şi tot ce voiţi
alta.”[18]
Obsesia noroiului de pe stăzile
oraşului a caracterizat viaţa cetăţenilor mulţi ani, dar inundațiile provocate
de râul Bistrița și pâraiele afluente provocau marile coșmaruri. Istoria
orașului a fost influențată de la începutul său de capriciile pârâului Negel și
ale râului Bistrița. Documentele și relatările referitoare la Bacăul din
secolul al XVIIlea, susțin faptul că: „Târgul Bacăului n’au fost unde este, ci
au fost tîrgul mai sus, la gura Negelului, și l-au mîncat Bistrița. Și au fost
mănăstirea Baraților din sus de gura Negelului, și au mîncat Bistrița și pe
aice.”[19]
În perioada 1661-1676, conform relatărilor misionarilor din Moldova,
comunitatea catolică din Bacău utiliza „o biserică din piatră, mare și
spațioasă, dedicată Sfintei Fecioare Maria”[20].
Lângă biserică se afla și un cimitir. La data de 23 septembrie 1676, zi în care
credincioșii sărbătoreau „Sfântul Matei”, râul Negel și râul Bistrița s-au
revărsat năpraznic și apele furioase „au desprins bucăți mari din ziduri, până
când, biserica s-a desfăcut în două, parte căzu în râu și parte rămase pe mal.
Imediat, Biserica se nărui cu mare zgomot.”[21]
Următoarele viituri ale Negelului au surpat , puțin câte puțin, malul și
într-un final, au scos osemintele din mormintele cimitirului, forțând mutarea
acestuia în altă zonă a târgului.
 |
| Școala de Meserii de pe Bulevardul Carol I (vizavi de Autogară, azi) sub ape în anul 1930 |
Alte inundații catastrofale s-au
înregistrat în anul 1916 și apoi în anul 1930, Negelul punând la lucru
efectivele reduse de pompieri, care nu puteau răspunde sarcinilor. Erau
solicitate ajutoare de la unitățile militare, toate eforturile fiind
concentrate pe salvarea vieților oamenilor și animalelor și recuperarea, măcar
parțială, a obiectelor din casele inundate.
Negelul și-a manifestat forța, dar a venit și timpul când oamenii
s-au decis să reacționeze decisiv întru salvarea cartierelor și liniștea
publică.
4 – Expulzarea pârâului Negel din
oraș.
În România Mare, se făceau simțite eforturile de modernizare a societății
în toate domeniile sale. Amenajarea teritoriului și protecția mediului
constituiau, chiar dacă în formă incipientă, una dintre preocupările prioritare
ale administrației centrale, dar mai cu seamă, ale administrațiilor locale.
În acest context istoric, a fost
aprobată Legea regimului apelor, cu regulamentul ei de aplicare. Emisă în anul
1921 și modificată în 1924, legea stabilea condițiile de regularizare a
cursurilor apelor și pe acelea în baza cărora puteau fi utilizate apele pentru
uzul casnic și industrial. În același timp, legea impunea prioritizarea
preocupărilor administrațiilor pentru protecția cetățenilor și a bunurilor
materiale ale acestora față de inundații.
Pentru a se conforma prevederilor legale,
Comisia Interimară, ca for de administrație locală la Bacău în acea perioadă, a
înscris în lista preocupărilor administrative, soluționarea problemei
inundațiilor provocate de pârâul Negel în cartierul de nord al orașului. Primarul
Bacăului apelează la serviciile de proiectare ale inginerului bucureștean, originar
din acest oraș, Petru Budu, pentru realizarea unui studiu privind „chestiunea
revărsărei pârâului Negel, în trecere prin partea de nord a acestui oraș și
pentru a propune lucrările necesare pentru salvarea acelei porțiuni din oraș.”[23]
Cererea de ofertă transmisă de primărie la data de 14 iunie 1921 a avut nevoie
de patru luni pentru a primi un răspuns din partea inginerului Petru Budu. În
luna octombrie a acelui an, cererea a primit un răspuns favorabil și condiționarea
financiară a prestației. Inginerul sublinia faptul că era vorba de „un studiu”
(planul zonei însoțit de un memoriu detaliat) și sugera ca acesta să nu se
mărginească numai la o soluționare locală și temporară, în sensul de a canaliza
un pârâu și a feri de inundații doar o porțiune de teren. Generos, el propunea:
„Să privim problema în întregime, cercetând diferitele sale aspecte și căutând
soluțiunea cea mai avantagioasă care să dea orașului Bacău, nu numai
posibilitatea de a recâștiga aproape o treime din suprafața sa, dar a-i înlesni
desvoltarea normală, față de cerințele actuale și de viitor, în prevederile
unui proect general pentru sistematizarea întregului oraș Bacău.”[24]
Studiul
a fost finalizat și predat primăriei în primăvara anului 1922 și propunea, ca
soluție optimă pentru stoparea inundațiilor, deturnarea cursului pârâului, cu
scoaterea lui din oraș și devierea spre vărsare în pârâul Trebiș, ocolind
orașul prin partea sa de nord.
Memoriul care însoțea planul de deviere a cursului Negelului prezenta
două soluții de eliminare a inundațiilor: amenajarea albiei pe porțiunea
aferentă trecerii prin oraș și, cea de a doua, devierea cursului, cu scoaterea
lui din perimetrul orășenesc. Pentru ambele soluții erau prezentate atât
avantajele cât și dezavantajele, compararea acestora conducând la alegerea, ca
variantă optimă, pe cea a devierii cursului. În timp ce amenajarea albiei
rezolva doar apărarea împotriva inundațiilor și era considerat scump, devierea
costa cu 50% mai puțin, asigura apărarea definitivă contra inundațiilor și avea
o serie de alte avantaje importante pentru asanarea terenului, sistematizarea
teritorială a cartierului și dezvoltarea, în ansamblu, a orașului. Studiul evidenția ca efecte
remarcabile: desființarea podurilor și a podețelor de pe traseu, cu realizarea
unor importante economii determinate de întreținerea lor, asanarea definitivă a
terenului din Câmpul Poștei și înlocuirea albiei vechi cu un bulevard modern,
care reintroducea cartierul în teritoriul orașului, creșterea valorii
proprietăților și a capacității orașului de a prospera, favorizarea dezvoltării
stației de CFR prin extinderea triajului și construcția unor noi linii ferate.
Se recuperau astfel circa 30 de hectare de teren, înainte inundabil, pe care se
putea înființa un nou cartier în zona de nord, până la pârâul Bârnat și se
putea extinde orașul și până la Barați, în vestul gării Bacău.
Primul studiu care propunea expulzarea pârâului
Negel din oraș a rămas doar „un studiu”. Membrii comitetului interimar,
nemulțumiți că nu aveau, de fapt, un proiect, ci doar un studiu, au cerut
restituirea sumelor oferite pentru proiectare. Cazul s-a mutat la organele de
control financiar și în instanțe, iar inundațiile făceau în continuare ravagii.
Conflictul s-a stins abia după șapte ani, la data de 13 martie 1928, când
Primăria Orașului Bacău comunica inginerului Petru Budu: „Studiul cu anteproiectul
pentru apărarea orașului Bacău de revărsarea pârâului Negel – arătând ca
soluțiunea cea mai avantegioasă, eliminarea pârâului Negel din oraș – au fost
acceptate de consiliul comunal, astfel cum este întocmit de Dvs. și cum a fost
deja introdus în planul de sistematizare a orașului, aprobat de Consiliul
Technic Superior și decretat. […] Totodată, sunteți descărcat de angajamentul privitor
la această lucrare, considerându-se și onorariul Dvs. pe deplin lichidat.”[25]
Precum întreagul plan de sistematizare a orașului,
proiectul de deviere a Negelului a devenit o nălucire. Criza economică s-a
năpustit și peste România, fondurile financiare s-au diminuat și nimănui nu-i
mai păsa de cetățenii calamitați în continuare. Parcă pentru a reaminti
problema, în primăvara anului 1930, Bistrița și Negelul s-au revărsat și au
inundat catastrofal jumătatea de nord-est a orașului. Neputința s-a întronat ca
atribut incontestabil al administrației comunale.
La sfârșitul deceniului al treilea
al secolului al XXlea, norii războiului se adunau din nou deasupra Europei și
se îndreptau spre țara noastră. Raționamente de strategie militară au
determinat Ministerul de Război din România să solicite extinderea triajului
din gara Bacău și construirea unei gări de mărfuri. Singurul teren disponibil
pentru aceste amenajări era amplasat în nordul gării de persoane, dar acesta
avea o mare vulnerabilitate, fiind expus inundațiilor produse frecvent de
pârâul Negel. Pentru a găsi soluții de realizare a proiectului, reprezentanții
ministerului au solicitat cooperare Ministerului Lucrărilor Publice și al
Comunicațiilor (M.L.P.C.), prin Direcția Apelor. În urma unei inspecții
administrative făcută la primăria băcăuană, administrația Ținutului Prut, de
care aparținea orașul Bacău, a intervenit la Direcția de Studii a C.F.R. pentru
realizarea studiului și a proiectului de apărare contra inundațiilor și în
vederea construirii unei gări de marfă. Direcța de studii își declină
competența și în consecință, Serviciul Apelor Regiunea Bacău (S.A.R.B.),
primește din partea direcției centrale sarcina de a face o cercetare în teren,
împreună cu un delegat al Primăriei Bacău și cu un delegat al Secției Locale de
Întreținere a C.F.R., „spre a stabili lucrările necesare pentru abaterea
pârâului Negel, precum și pentru a studia posibilitățile de contribuție, la
executare, din partea autorităților interesate.”[26]
La reuniunea care a avut loc la data
de 14 noiembrie 1939, delegații C.F.R. au informat că Administrația C.F.R. a
renunțat la înființarea unei gări de mărfuri în apropierea oborului de vite,
astfel că „abaterea cursului pârâului Negel în pârâul Bârnat nu se mai poate
lua în considerare. În schimb,
Administrația C.F.R. intenționând a sistematiza și spori stația Bacău și
cum această dezvoltare este prevăzută a se face în direcția spre Roman ,
respectiv spre Piatra-Neamț, urmează a se modifica cursul Negelului care
străbate această regiune în așa fel ca această sporire a stației să nu fie
împiedicată.”[27]
Comisia întrunită a analizat
situația în noile condiții impuse și a propus trei variante de schimbare a
cursului. Aceeași comisie prefera varianta a treia, adică: „Abaterea cursului
pârâului Negel în pârâul Trebiș (și nu în pârâul Bârnat n.a.)
începând de la circa 3 km în amontele podului Km.302+613, dând drept în
albia Trebișului, fără a mai traversa vreo cale de comunicație.”[28]
Soluția era susținută sub rezerva
confirmării ei printr-un studiu amănunțit și în special prin realizarea unui
nivelment cu concluzii pozitive. Prin renunțarea la amenajarea gării
de mărfuri, interesul pentru rezolvarea problemei devierii Negelului a scăzut
și părțile interesate nu mai găseau resursele financiare realizării
proiectului. Într-un târziu, proiectarea a fost preluată de S.A.R.B., dar
începerea lucrărilor a fost mult întârziată, deoarece șeful acestui serviciu
era concentrat în armată și avea ca lucrare prioritară repartizată, proiectarea
și supravegherea construirii sectorului de fortificații militare din zona
Băilor Strunga - Iași.
 |
| Schiță actuală a poziționării canalului de deviere a Negelului |
Pentru a forța acordarea câtorva zile de
învoire din concentrarea militară a proiectantului de la S.A.R.B., Primăria
Bacău a solicitat la data de 25 ianuarie 1941, ca lucrările efective de
execuție ale canalului să înceapă în primăvara acelui an, „aceasta cu scopul de
a se permite primăriei executarea unui canal de scurgere, care instalat în
patul albiei pârâului Negel, să permită canalizarea tuturor străzilor din
imediata apropiere cât și, după umplerea și nivelarea albiei, deschiderea unui
bulevard.”[29] Sosit
la data de 12 aprilie 1941 pentru a ajuta la finalizarea proiectului aflat în
lucru la S.A.R.B., un alt proiectant de la Secția de Întreținere D7-Bacău a
C.F.R., a analizat planul de situație pentru a întocmi o calculație de preț al
lucrării. El consemna: „Canalul care se proiectează ar avea o lungime de circa
1.200 ml și presupunem, o secțiune transversală al acestui canal cu fundul de 4
ml și taluze cu înclinare de 1:1,5. Ar rezulta o înălțime medie de 4 ml și un
cubaj de pământ de 48.000 mc. La săpătură, pământul urmează a fi depozitat pe
ambele maluri.”[30]
Încă o comisie de control
interdepartamental a analizat la data de 23 mai 1941, proiectul de execuție a
canalului de deviere a pârâului Negel în pârâul Trebiș și a apreciat că soluția
aleasă era convenabil aleasă, dar pentru îmbunătățirea situației, se impuneau
câteva completări, cu soluții tehnice bine argumentate. În plus, pentru
preluarea în siguranță a debitului suplimentar adus de pârâul Negel, Trebișul
avea nevoie de câteva lucrări suplimentare de consolidare și suplimentare a
digurilor. Se făcea apel din nou la desconcentrarea temporară a specialistului
în proiectare de la S.A.R.B. care să finalizeze proiectul și anexele. Având în
vedere extrema urgență a cazului, inspectorii propuneau ca lucrările de deviere
să înceapă imediat, „aplicându-se procedura legală pentru executarea urgentă a
lucrărilor de interes militar, în care categorie intră și lucrările în
chestiune.”[31]
Apelul
inspectorilor nu a avut rezonanța necesară impulsionării execuției canalului,
România a intrat în război și investiția a rămas neîncepută.
 |
. |
După terminarea războiului și instaurarea
regimului de ocupație sovietică, administrația locală a repus pe rol problema
gravă a inundațiilor provocate de năbădăiosul pârâu Negel. În stilul specific
epocii, s-a făcut apel la spiritul patriotic și au fost demarate lucrările,
folosindu-se manopera prestată voluntar de cetățeni. Locuitorii cartierului
C.F.R. erau scutiți de plata impozitelor locale dacă prestau ore de muncă
voluntară și s-au constituit echipe pe fiecare stradă, evidența orelor prestate
cu unelte de lucru proprii fiind păstrată de câte un „șef de stradă”.
Suplimentar, toate instituțiile de stat erau obligate să trimită pe șantier
echipe de salariați. Se contabilizau numeroase ore de muncă, dar rezultatele
concrete erau neglijabile. Pentru impulsionarea lucrului în vederea
materializării proiectului, administrația locală a apelat la entuziasmul
tinerilor, organizați în „brigăzi de muncă patriotică”. La concurență cu tinerii de pe
santierul căii ferate din defileul Salva-Vișeu, băcăuanii au atacat șantierul
canalului Negel-Trebiș cu toată energia și au finalizat lucrările în primăvara
anului 1965. Pentru prima oară în istoria orașului, cartierul de nord nu a mai căzut victimă apelor
furioase ale coșmarului numit „pârâul Negel”.
 |
| fotos credit: Nelu Bîșcă |
Succesul a fost încurajator și
brigăzile au abordat apoi lucrările de poziționare a conductelor de canalizare
în albia secată, pe cele de dezafectare a podurilor devenite inutile și cele de
umplere cu pământ a întregii foste albii a Negelului. Sute de brigadieri se
adunau zilnic în careu, în Piața Paloșanu, pentru a raporta stadiul lucrărilor
și a prelua normele de lucru.
După
câțiva ani, terenul a fost asanat și aștepta construcțiile moderne care să
scoată zona din categoria „suburban”. În Bacău, construirea primelor blocuri din
fondurile statului demarase încă din anul 1955.
În ediția din ziua de marți, 30
ianuarie 1973, ziarul local „Steagul Roșu”, organ al Comitetului Județean Bacău
al P.C.R. și al Consiliului Popular Județean Bacău, titra: „Miorița – un nou cartier de locuințe
în municipiul Bacău.” Articolul informa băcăuanii asupra deschiderii lucrărilor
de construire a unui nou cartier de locuințe, care urma să conțină, la finalul
lucrărilor, circa opt mii de apartamente și câteva „unități comerciale și
sanitare”.
 |
| Pe unde a pătruns apa? |
 |
| Clădiri noi în zona inundabilă. |
 |
| foto credit: Internet |
 |
| Începutul canalului Negel_Trebiș, în Cartierul C.F.R. |
 |
| Clădire nouă în gura canalului. |
 |
| Unde este apa? |
 |
| Canalul colmatat, în zilele noastre. |
 |
| Să comparăm dimensiunile cu poza se sus. |
 |
| Nu ar fi mai util să decolmatăm, decât să înălțăm pompieristic? |
 |
| „Negelul” pe Strada Mioriței |
 |
| Să căutăm fisura din taluz. |
 |
| fotos credit: Internet |
 |
| Un pod vechi la ape noi. |
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ _ ___ _ _ _
N.B. - Articol publicat în „Acta Bacoviensia” nr. XIV - 2019, analele Serviciului Județean Bacău al Arhivelor Naționale.
[1] Ortensia
Racoviță – Dicționar geografic al județului Bacău.
Stabilimentrul grafic I.V. Socecu,
București, 1895, p.386
[2] Idem, p.352
[3] Lucian Șerban – Dicționar geografic al județului Bacău. Ed. „Egal”
Bacău, 2006, p.55
[4] Ortensia
Racoviță – op.cit., p.562
[5] Costache Radu – Bacăul de la 1850-1900 Tipo H.Margulius Bacău,
1906, p.22
[6] Abramiuc Ioan, Teofănescu Viorica – Geografia regiunii Bacău. Ed.
S.P.R.B, Bacău 1960
[7] Dănuț Doboș (coord) – Catolicii din Bacău. Ed. Sapientia Iași,
2007, p.157
[8] Serviciul Județean Bacău
al Arhivelor Naționale, f. Primăria Bacău, d 65/1867, p.12
[9] S.J.B.A.N., fond Primăria
Bacău, dosar 78/1867, p.9
[10] Idem, d46/1893
[11] Idem, d 63/1936 p.1
[12] Ibidem, p.4
[13] Alin Popa – Fizionomii urbane și
structuri etno-sociale din Moldova. Bacăul în tranziția de la târg la oraș (1864-1938). Editura PIM Iași,
2010, p.172
[14] S.J.B.A.N., fond Primăria
Bacău, dosar 80/1901 p.13
[15] Idem, dosar 20/1925, p.66
[16] Idem, p.72
[17] Costache Radu – Bacăul de la 1850-1900 Tipo H.Margulius Bacău,
1906, p.24
[18] Nicolae Iorga - Drumuri și orașe din România. Ed. „Minerva”
București, 1904
[19] N. Iorga, Studii și
documente, vol.I-II, București, 1901, p. 151
[20] Dănuț Doboș (coord), op.cit., p. 152
[21] Idem.
[22] D.J.B.A.N., fond Primăria
Bacău, dosar 42/1878, p. 6
[23] S.J.B.A.N., fond Primăria
Bc, dosar 45/1921, p. 2
[24] Idem, p.3
[25] Idem, p.52
[26] S.J.B.A.N., fond
Serviciul Regional al Apelor Bc, dosar 6/1939, p.1
[27] Idem, p.7
[28] Ibidem, p.9
[29] Ibidem, p.31
[30] Ibidem, p.52-53
[31] Idem, p.59
[32] S.J.B.A.N., fond Primăria
Bacău – secția Arhitectură-Sistematizare, d. 4/1978, p.146.
